Cum se dezvoltă copilul singur la părinţi

Poziţia de copil unic este una solicitantă şi care obligă la definirea existentei copilului prin absenta fraţilor şi/sau a surorilor – iar această absenţă e orice în afară de o simplă negare a relaţiilor frăţesti. În lipsa lor, copilul unic îşi imaginează numai ceea ce ar fi putut fi aceste relaţii, uneori regretându-le, alteori bucurându-se că ele nu există. În funcţie de hotărârea părinţilor, putem spune că există trei tipuri de copil unic:

  • cel care a fost dorit unic,
  • cel ce n-a fost deloc dorit,
  • copilul ai cărui părinţi şi-ar fi dorit şi alţi copii, dar nu au mai avut posibilitatea de a-i avea, din diverse motive.

Unele studii americane  consideră copilul singur la părinţi ca fiind mai inteligent decat media celorlalţi copii. De asemenea, s-a constatat că el tinde spre a fi mai încrezător în sine, cu o imagine de sine mai stabilă, mai orientat spre succes, capabil să-şi fie singur sprijin, plin de resurse. Se consideră, deci, că are şanse mai mari să avanseze în carieră, să aibă o casnicie fericită şi să fie un bun părinte. Este adevărat, totuşi, spun aceşti cercetători, ca el face parte din mai puţine organizaţii, este mai izolat, are mai puţini prieteni şi o viaţă socială mai puţin intensă decât oamenii care au mai multi fraţi.

Fiind obiectul exclusiv al preocupării părinţilor, singurul asupra căruia ei îşi revarsă întreaga afecţiune, energie şi timp liber, copilul unic devine inevitabil copil supraprotejat, „cocoloşit” şi se dezvoltă de cele mai multe ori ca personalitate necomunicativă, nesociabilă şi uneori inadaptabilă. El învaţă devreme să cunoască adulţii şi să-i imite, dar îşi trăieşte defectuos copilăria, relaţionând mai degrabă cu adulţii decât cu cei de-o vârstă cu el. Deşi obţine unele succese la şcoală şi, mai târziu, în profesie , el riscă să rămână neîndemânatic în relaţiile umane.

Din punct de vedere psihanalitic, ne găsim în faţa unei situaţii oedipiene pure, în care nici un element perturbator nu vine să se insereze între copil şi părinţii lui.  Drept urmare, el nu poate să depăşească cu succes faza oedipiana prin identificarea cu figura paternală sau maternală, neavând în faţa lui nici un frate sau soră care să-i servească fie drept model în acest sens, fie ca intermediar între lumea adulţilor şi cea a copilăriei. Pe de alta parte, părinţii, neposedând experienţa dată de eventualele naşteri anterioare, par mai puţin apţi decât alţii să urmărească dezvoltarea fiului sau fiicei lor. Din această cauză, ei vor avea tendinţa de a-şi menţine mai mult timp copilul într-o situaţie de neautonomie şi, ca urmare, el va fi stângaci, neîndemânatic, dependent de ceilalţi.

Un obstacol important în dezvoltarea armonioasă a copilului singur la părinţi este imaginea sa idealizată în ochii părinţilor. El este şi trebuie să fie desăvârşit în toate. În urma acestor pretenţii absurde  ia naştere drama copilului unic: nu poate să corespundă imaginii pe care părinţii o doresc pentru el. Dezvoltarea ulterioară a acestei personalităţi va fi orientată mai mult decât altele spre narcisism şi va fi marcată de trăsături de caracter negative, precum egoism, orgoliu nemăsurat, instabilitate, nervozitate, anxietate, introversiune, sentimente de culpabilitate, precum şi o agresivitate considerabilă adresată în special figurii materne, plus  sentimente de dependenţă şi anxietate.

Grija exagerată faţă de siguranţa copilului unic, supravegherea lui atentă, lipsa unei surori sau a unui frate care i-ar permite să „răsufle” puţin, sunt factori care favorizează apariţia şi înmulţirea situaţiilor generatoare de fobii şi frânează procesul de maturizare a spiritului său de autonomie. Copiii unici sunt afectaţi cel mai des de fobia socială comparativ cu copiii cu alte ranguri fraternale.

Leave a Reply